joi, 19 ianuarie 2012

"Era multimilor".

Un om care traieste in afara Statului ori e fiara ori e zeu. 
post dedicat Surorii mele, Maria M


Imagini Mineriadele 
Mergand pe ideile lui Aristotel (2000), omul e zoon politikon. El nu poate trai in afara Statului. La evoluţia epocii actuale au stat ideile contractualiste ale lui J.J.Rousseau (1762), conform carora, puterea statului se bazeaza pe un contract social. Omul, inzestrat de la natura cu libertate, isi ofera de buna voie aceasta libertate statului in schimbul asigurarii pacii, bunastarii si securitatii personale.  Rousseau (1968) spune ca omul in conditiile naturale e homini lupus contra homini, adica pradatorul semenului sau.  Din aceasta cauza, omul are nevoie de o autoritate pe care o legitimeaza cu putere sa intervina, sa organizeze si sa regleze viata sociala. Astfel puterea nu se mai legitimeaza, ca in vechile culturi arhaice, pe divinitate. Imparatul nu mai este "unsul lui Dumnezeu", ci este alesul poporului. Schimbarile in gandirea popoarelor au fost precedate de mari schimbari in civilizatie. Astfel a aparut credinta moderna in puterea multimilor. Ea a transformat politica moderna a statelor conduse inainte de o clasa privilegiata, culminand cu aparitia votului.  Totusi, cunoasterea importantei multimilor nu e un lucru nou in istorie. In Principele, Machiavelli (1961) spune ca un principe trebuie sa fie iubit de multime dar si temut. Atunci cand nu mai are multimea de partea sa, principatul sau este vulnerabil atat din interior cat si din exterior.  Marii imparati ca Augustus (Frigioiu, 2010) cunosteau in mod intuitiv puterea pe care o au multimile. Zeificarea lui Augustusus nu se putea face  fara "Paine si circ."  Aceste energii oculte, ca si puterea, trebuiau canalizate spre un scop maret, care sa dea sens multimilor si sa le prinda tot timpul in contexte fie ele sociale, politice, religioase, artistice, etc. Mai tarziu, Gustave le Bon avea sa fie interesat de cum are loc ascensiunea claselor populare si cum se exercita puterea lor.

Pentru Gustave le Bon (1986), puterea multimilor nu poate sa exercite decat un rol distructiv. Prin puterea multimilor civilizatiile imbatranite dispar. Gustave le Bon(1986) atribuie multimii un rol inconstient si distructiv.  Multimile, spune Gustave le Bon nu au decat puterea distrugerii. Dominarea lor reprezintă totdeauna o fază de dezordine. In multime individul se pierde. El este absorbit de credintele colective, de energiile celorlalti. In multime, spune Gustave, omul se lasa prada instinctelor primare. Este captivat de energiile colective si devine o simpla masa uniforma, omogena, usor manipulabila.  O aglomerare de indivizi nu inseamna o multime. Caracteristicile multimii sunt date de pierderea personalitatii, disparitia vetii cerebrale, decadearea inteligentei si transformarea completa a sentimentelor. Sentimentele transformate pot fi mai bune sau mai rele decat acelea ale indivizilor din care este compusa multimea. De asemenea, multimile au un profil psihologic bine determinat. Multimile au viata lor psihologica aparte fata de individualitatile din care este compusa. Le Bon(1986) nu vede in multimi media indivizilor, ci o noua combinare cu caracteristici noi. El aduce exemplul reactiei chimice, din care doua substante total diferite, prin inlocuire formeaza o noua substanta. Pentru Le Bon, multimile sunt impulsive, credule, inclinate spre a exagera si spre intoleranta.

Pentru a manipula multimile, este suficient sa apelezi in discurs la phatos si prea putin la logos. Ethosul este deasemenea foarte important pentru ca legitimeaza discursul. Pentru multimi fiind mai important cine vorbeste decat ce se vorbeste. De asemenea, multimile sunt atrase de imagini, specifice erei primitive sau copilariei. Multimile nu lucreaza cu concepte, ci doar cu acele imagini care fac apel la sentimente, la trecut si la inconstientul colectiv.  Mulţimile sînt şocate îndeosebi de latura miraculoasă a lucrurilor. Miraculosul şi legendarul sînt adevăratele suporturi ale civilizaţiilor. Imaginaţia populară a fost întotdeauna baza puterii oamenilor de stat.’ (Le Bon, 1986:25) De cele mai multe ori, moralitatea lor nu este pusa in discutie. Totusi, acest fapt nu duce la concluzia ca toate multimile sunt imorale. Cele mai multe multimi sunt conduse de sentimente nobile, observa Gustave Le Bon(1986). Datorita acestor factori imediati izbucnesc revolutiile si rascoalele. Le Bon mai reproseaza multimilor faptul ca sunt atrase de idei contradictorii. In cultura populara deseori se pot observa aceste idei contradictorii care coexista. Aceste idei sunt intretinute de imagini si simboluri.  Gustave le Bon da ca exemplu termeni, ca ‘democraţie, socialism, egalitate, libertate etc, al căror sens este atît de vag încît nici groase volume nu reuşesc să-l precizeze. Cu toate acestea, o putere magică se ataşează de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor’ (Le Bon, 1986:45).


Multimile isi vor alege conucatorul care sa le dea glas fricilor interioare, nevoilor biologice. Majoritatea conducatorilor de multimi se recruteaza mai ales dintre nevrotici, dintre anxiosi, dintre seminalienatii ce se afla in pagul nebuniei. Nu nevoia de libertate, ci aceea de servitute domină întotdeauna sufletul mulţimilor, spune Gustave. Setea lor de supunere le face să asculte din instinct de acela care se declară stăpînitorul lor. Aceste frustrari sunt create de sistemul de invatamant. Pentru Gustave, educatia nu eliberaza omul, ci din contra, creaza frustrati. Deoarece statul nu poate sa asigure locuri de munca acelor oameni specializati cu invatamant superior. Acestia din urma nu se vor  intoarce sa lucreze ogoarele, sau sa faca o munca necalificaa. Invamantul astfel creaza nemultumiti pe banda rulanta. Mai mult, sistemul aceste e sortit sa creeze o rata a somajului foarte ridicat, si implicit nemultumir sociale. Educatia nu se pliaza pe cerere si oferta, ci devine o inflatie de specialisti nemultumiti. Toate aceste lucruri, duc in lant la erodarea vechilor simboluri si la lipsa increderii in guvernanti si institutii.
‘Numărul aleşilor fiind redus, acela al nemulţumiţilor este în mod necesar imens. Aceştia din urmă sînt gata pentru toate revoluţiile, oricare ar fi şefii şi scopul urmărit. Achiziţia de cunoştinţe inutilizabile este un mijloc sigur de a transforma omul în revoltat’. (Le Bon, 1986:55)
Cand viata e lipsita de sens, cand vechile imagini si simboluri se tocesc, atunci oamenii au nevoie de o reimprospatare, de un nou ideal in care sa creada. Omul tinde sa fie prins in aceste contexte sociale care ii redau echilibrul psihologic si spiritual. Instablitatea  emotionala se transfera in instabilitatea din planul social. Omaneii striga 'libertate' pentru ca tanjesc dupa adevarata libertate. Asa cum observa Gustave Le Bon, ei sunt animati de idealuri marete. Multimile datorita caracterului irrational, de cele mai multe ori sunt criminale: Noaptea sf. Bartolomeu, Revolutia franceza cu teroarea Iacobinilor. Putem continua cu exemple mai recente din Cambogia, Rwanda, etc.

Cand institutiile nu mai au forta simbolica sa genereze ordinea in societate, cand se apeleaza prea mult la anumiti termeni ca 'democratie', 'solidaritate sociala', 'libertate', acestia isi pot pierde sensul daca nu corespund cu realitatea. In timp, apar noi credinte, in care omul neaga legitimitatea institutiilor, contractul social este rupt, iar ordinea devine haos.  Acest lucru insa nu este vazut intr-o lumina favorabila de catre Le Bon, deoarece multimile nu nu sunt capabile sa-si aleaga singura institutiile cele mai potrivite. Astfel se intampla adesea ca dupa o revolutie, doar numele insitutiei sa se schimbe, vechile structuri fiind aceleasi.

Aceste imagini sunt linii de forta ce transforma in acte colective, indreptata spre un scop comun, reprezentand vointa celor multi. Aceste adevarate linii de forta il indeamna pe om sa-si lase nevasta iubitoare, patul cald si caminul si sa puna mana pe arme ca sa lupte intr-un razboi care nu-I al lui, ci al Imparatilor, al conducatorior si al guvernantilor.(In spiritul lui Exupery, 2006).
‘Cu siguranţă nu interesul personal a fost acela care a călăuzit mulţimile în atîtea războaie, cel mai adesea de neînţeles pentru inteligenţa lor şi unde ele s-au lăsat masacrate tot atît de uşor ca ciocîrliile hipnotizate de oglinda vînătorului (Le Bon, 1986:60).’
Rezumand, negocierea dintre putere si multimi este continua. Traind in era multimilor, puterea este constransa sa ia acele politici populiste, ci nu cele mai adecvate. Multimile vrand din ce in ce mai multe drepturi (Machiavelli, 1961) vor renunta cu greu la ele. In crizele economice, multimile nu vor renunta la statul lor dobandit mai inainte, si astfel se vor revolta. Institutiile statului nemaifacand fata presiunii, vor trebui reinventate. Pentru Gustave (1986), revolutiile nu aduc in societate o improspatare, ci din contra, ele duc la colaps, la barbarie si o stare de anarhie, un razboi civil iar vor sfarsi intr-un lung ev intunecat.


Critica ce I se aduce lui Gustave le Bon e aceea ca patologizeaza idealurile si credintele multimilor (Reicher, 1991) Mai mult, Le Bon spune ca transformarile pe care trebuie sa le sufere ideile superioare ca sa devina accesibile multimii au nevoie de un timp indelungat. Mai apoi facand distinctia intre ideile multimilor si rationamentul multimilor, el spune ca multimile nu pot fi influentate de rationnamente. Rationamentele multimilor fiind totdeauna de ordinul cel mai scazut, ideile pe care multimile le au despre evenimente fiind simple reprezentatii mentale. Aici se contrazice, deoarece numai reactia lor e lipsita de orice ratinoament. Iar aceasta reactie nu trebuie sa fie confundata cu cauzele. Ea are cauze mai adanci, iar ideile care au condus la schimbarile bruste "s-au format in timp", asa cum chiar el observa. O paradigma nu se schimba prin revolutii, ci ea se schimba in timp prin forta simbolica si aerul proaspat pe care il aduce (Bortun, 2008).  Revolutiile nu sunt decat punctual de cotitura a unei noi paradigme.

Habermas (1989) se referă   la "crize legitime", în care normele sunt aduse în discuţie şi atacate. Astfel exista un interactionism simbolic si o negociere permanenta intre stat si multimi. Spre deosbire de Gustave, Habermans(1989) sustine ca multimile sunt rationale si ca domeniile vietii sociale sunt acum deschise discutiilor, spre deosbire de trecut.  Cu toate acestea, admite faptul ca participarea publicului cu privire la deciziile politice este in scadere.  Emile Durkheim (1938) in ‘The Rules of Sociological Method sustine ca “society needs crime” deoarece numai asa se poate regla procesul dintre stat si cetateni, numai asa este posibl noul si inovatia. Pe aceeasi idee merge John Stuart Mill (1974) in ‘On Liberty’ …“social progress and individual Liberty is secured by tolerance of deviant or unconventional belief or practice…”

Cu toate astea, Ideile lui Gustave le Bon, conform carora omul in multime isi pierde identitatea si poate actiona in modurile cele mai surprinzatoare au fost sustinute de unele cercetari empirice. Experimentul realizat in subsolul universitatii Stanfor de catre Phlip Zimbardo (Zimbardo,1969, 2007; Reicher, 1991) arata faptul ca atunci cand omul este dezindividualizat el isi schimba comportamentul. Multimea dar si locul avand rolul de a dezumaniza individul, asigura anonimatul acestuia. In conditii de anonimat, implusivitatea si instinctele primeaza in defavoara ratiunii.  În condiţii de deindividuation, oamenii sunt susceptibile de a acţiona într-un mod violent, vandalizand şi distructrugand. Fortele situationale, (Zimbardo, 2007) iau stapanire asupra individului. Studenti care nu credeau ca sunt in stare sa atinga o celula dintr-un om s-au trezit ca abuzeaza si maltreateaza pe semenii lor.

Fortele situationale se observa cel mai bine in miscarile de strada care nu urmaresc un program, cum ar fi huliganismul si care deseori sfarsesc in vandalism. A government-funded study of the motivations of young people who took part in August's rioting has concluded that they were driven by a combination of excitement, opportunism and dissatisfaction with the police. The research, based on interviews with 50 young people involved in the disorder, looked at potential triggers for participation (The Guardian, 2011). The most comprehensive statistics published so far on people charged over the August riots in England reveal they were poorer, younger and of lower educational achievement than average.  Some 90% of those brought before the courts were male and about half were aged under 21.  Only 5% were over the age of 40. Some 35% of adults were claiming out-of-work benefits. (The Guardian, 2011). Privind la statistici, nu inseamna ca am raspuns la probleme. Datele cantitative au nevoie de o interpretarae calitativa, altfel nu vor face decat sa ne intareasca prejudecatile.  Exista o forta situationala, dar exista mai mult, un determinism social. De cele mai multe ori rebelii provin din familii dezorganizate, sunt someri, nu au acces la santate si educatie, etc.

Rolul tot mai accentuat al maselor a dus la o stare de depedenta intre multimi si stat. Multimile asteapta ca statul sa le rezolve problemele.  Ele asteapta ca solutia sa vina de sus, ca si schimbarile sociale (Owen, 1922). Daca ne gandim la aceasta depedenta, Gustave(1986:72) are draptate cand spune ca ‘multimile  creaza climatul necesar dictaturii’. Multimile au nevoie de un om care sa Ie conduca cu o mana de fier. Ele au nevoie de un Mesia, de un 'tatuc' protector care sa le ia fricile. De ce multi inca sunt nostalgici dupa zilele cominismului? Ei evoca faptul ca le era asigurat serviciul si locuinta. Pentru ei libertatea se rezuma la nevoile biologice. Intr-adevar, libertatea incepe cu nevoile biologice, caci ele sunt baza piramidei (Vezi piramida lui Maslow, 1933). Numai ca din natura, omul vrand din ce in ce mai mult, problema nu are rezolvare doar in planul economic. Diferenta mare dintre saraci si bogati contribuie la frustarile si nemultumiri, dar omul sarac (chiar daca traieste mai bine ca in trecut) se va compara mereu cu cel mai bogat. Astfel chiar si in cele mai bogate societati va exista o saracie relative (Merton, 1968). Aceasta frustrare este creata de diferenta prea mare intre saraci si bogati. Dupa cum se observa in raportul ‘Neoliberal Meltdown and Social Protest’(Carlos, 2006), cauzele care au dus la criza politica din Argentina 2001-2002 au fost: diferenta prea mare intre saraci si bogati, rata ridicata a somajului, lipsa de reactive a politicienilor au dus la miscari de strada si la schimbarea guvernului.

‘However, the lack of political articulation of the massive social protests created conditions for the crisis to be processed in the short run by the institutional actors of the established political system. In October 2001, the richest 10% of households in the Buenos Aires Metropolitan Area accounted for the same portion of income than the poorest 60% of households in the same area. Their income level was almost 34 times higher than that of the poorest 10% of households, or almost 80% more than those of a decade earlier, and 25% more than in the hyperinflationary period of 1989. This increase in social inequality accelerated the growth of poverty among households, both with respect to the proportion of the population living in poverty and in terms of the intensity of poverty. This was in turn the result of a significant growth of unemployment as well as the downgrading of salaries’.

Ideile lui Gustave le Bon pot raspude la un anumit comportament social pe care il intalnim la anumite situatii. Multimile insa diferea mult in functie de contextul social, de rasa, de cerinte si ideile pe care la au. Multimile pot crea atat schimbari in bine, cat si anarhie urmata de un 'ev inteuncat', pot rasturna dictaturi dupa cum am vazut in caderea blocului socialist, dar pot sa ridice asupritori sub mana de fier a carora vor sta atat timp cat o noua idee, o noua forta simbolica va aparea. In concluzie, asa cum spune Gustave le Bon, cred ca 'sufletul rasei domină în întregime sufletul mulţimii.' Numai atunci cand sufletul rasei este animat de idei marete si pozitive, schimbarile in societate se produc in mai bine. Adevaratele schimbari sunt cele ale mentalitatii. Cand mentalitatea unui popor se schimba cu siguranta ca va fi posibila si o schimbare reala, de fond, nu doar de forma, institutionala.

joi, 12 ianuarie 2012

Politia si rolul ei legitim in prevenirea infractionalitatii.

Acest post va aduce in discutie intrebarea daca rolul principal al politiei e sa lupte impotriva criminalitatii. Care e diferenta intre politie si control social? Controlul social implica ordine sociala? De asemena, in acest post va fi adus in discutie rolul legitim al politiei in prevenirea criminalitatii.  

Politia este un reprezentant al statului al carui rol este sa aplice legea, sa protejeze proprietatea pivata si sa garanteze linistea publica. Politia este legitimata sa foloseasca puterea de detentie si deasemenea forta in cazurile de dezordine publica sau incalcare a proprietatii. De asemenea, puterea politiei este definita de stat si se excercita numai pe teritoriul acelui stat. Politia e definita ca organizaţie de multe ori independenta de orice forţe militara, sau de alte organizaţii implicate în apărarea statului împotriva agresorilor străini, ca jandarmerieia şi unităţile militare. Statutul, puterea de drept comun data poliţie dar si indatoririle acestiea, limitele stabilite pentru utilizarea lor legitimă sunt bine definite de lege. In U.K. the Poliţie Evience Code 1984 (PACE).

Puterile intr-un stat democratic sunt impartite in legislativa, judecatoreasca si executive, iar politia reprezinta puterea executiva. Puterea politiei si atributiunile acesteia diferea de la tara la tara. Cand statul ofera prea multa putere coercitiva politiei, atunci aceasta putere poate fi folosita de catre politie in mod abuziv. Mai mult, cand puterea legislativa este subordonata puterii executive, atunci nu se mai poate vorbi de democratie, ci de stat autoritar, sau de dicatatura politineasca cum la fel de bine poate fi o dicatura militara. De aceea e foarte important ca puterea sa fie bine definita prin lege si echilibrata. 'In ultima perioada, se observa o crestere a puterii politinesti pe motive "anti-teroriste, vorbind chiar de un grad de militarizare.'(Daddington, 2003). 

Asadar, revenind la intrebarea de mai sus daca este rolul politiei acela de a lupta impotriva criminalitatii, atunci rolul de a defini criminalitatea ii revine puterii legislative, ci nu puterii executive. Rolul de prevenire si de combatere a crimnalitatii trebuie sa plece de la puterea legislativa, caci ea face legile si elaboreaza politici publice. Intradevar, se pot initia poriecte de lege in urma cercetarilor facute de criminologi, se pot elabora politici de prevenire a criminalitatii, dar rolul politiei trebuie sa ramana acela de a aplica legea caci numai asa politia ramane indepedenta, obiectiva si nediscriminatorie. 

In viziunea scolii clasice, principalul rol al politiei este acela de a pastra in parametrii normali criminalitatea si de a pedepsi excesul. Enrico Ferri (1968:37-38). Dar criminalitata este un proces foarte complex ce nu tine doar de simpla schema clasica: greseala vs pedeapsa. Criminalitatea este un fenomen social, psihologic, politic, iar politia prin simpla incriminare nu poate fi echivalenta cu controlul social. Metaforic vorbind, trebuie sa vezi cauzele bolii si sa o previ, iar mai apoi sa o tratezi.  Omul nu  comite crime doar din frica de a nu fi pedepsit. Hirschi(1969:16) vede patru elemente care face pe oameni sa se alinieze la reguli: ‘atasamentul, angajament, implicarea, si credintele. Ataşamentul persoanei sensibilitate de opiniile altora; angajamentul rezultat în urma unei investiţii de timp, de energie, şi reputaţia în conformitate; Implicarea  rezultat din activitatea.

Politia nu mai poate lupta de una singura impotriva criminalitatii datorita complexitatii sistemului social, diversificarii cailor de comunicare, dar si datorita complexitatii omului. Totusi, rolul politiei in prevenirea si lupta cu criminalitatea nu trebuie subestimat. Politia inca este principala agentie (fie privata sau de stat) care trebuie sa continue lupta impotriva criminalitatii. O data definite atributiunile si parametrii in care sa-si exercite puterea, politia trebuie sa intervina si sa previna orice posibila crima.

Conceptul de poliţie este strâns legat de cea a controlului social. Banton (1964) a constatat ca "punerea în aplicare a legii a fost rolul primar de poliţie de menţinere a păcii." Poliţia a fost presupus a fi o agenţie de stat cu un mandat larg de control al criminalităţii, de menţinere a ordinii publice. Insa puterea politiei depaseste simplul rol de menţinere a paceii observa Banton. In cazul în care a crescut mult atributiunile si puterea poliţiei din 1997 pana in ziua de azi. Puterea de a intercepta comunicaţiile noi, oprire şi de căutare şi arestare fara mandat doar pe baza de "suspiciuni", şi noi contravenţii publice au fost create, o data cu the Terorism Act din 2000, şi Justice Order  din 2001. 

Daca rolul politiei a crescut, cat si puterea oferita acesteia, atunci a crescut implicit si rolul ei in prevenirea criminalitatii. Observam insa ca de la Police Act 1997, criminalitatea nu a scazut, ba din contra a crescut usor. Home Office (2007). Mai multa putere pentru politie ar trebui sa inseame implicit rezultate mai bune, caci acesta este principalul pretextul a celor care vor ca politia sa aibe mai multa putere de decizie. Insa criminalitatea a ramas la acelasi nivel. Acelasi lucru s-a intamplat in momentul cand au fost introduse camerele publice de supravegheat. Sub pretextul ca se vrea prevenirea criminalitatii, au fost adaugate noi masuri in detrimentul libertatii de miscare a cetateanului, insa fara rezultate notabile (Statistics Home Office 2007). Asa cum observa Tim Newburn and Robert Riner (2007:927) ‘Au fost cu siguranţă o profundă transformare în organizarea formală de guvernare de poliţie în anii din 1994, cu o tendinţă clară de a consolida controlul social ."

In prevenirea criminalitatii, deseori rolul politiei si-a dovedit limitele. De la Strain Theory pana la left realism si teoriile marxiste, criminalitatea este definita ca un produs social. Cand mijloacele propuse de stat in atingerea obiectivelor nu corespund cu mijloacele celor mai multi, atunci exista o stare de conflict intre cei care incalca legea si stat. In aceasta privinta rolul politiei este aservit statului pentru a mentine pacea, dar nu si pentru a reduce criminalitatea. Astfel politia se transforma intr-un organ opresiv care mentine “ordinea veche” a unuiu stat care ori nu doreste schimbarea, ori schimbarile nu corespund cu viziunea clasei conducatoare. Unii spun ca rolul politiei e sa apare ‘pacea’ oligarhica ci nu  pacea democratica. Mai mult, exista diferite genuri de criminalitate care sunt trecute cu vederea cum ar fi “white collar of crime”. Aceste acte de coruptie la nivel inalt deseori nu sunt vazute ca acte ‘antisociale’, datorita faptuli ca ‘personal’ nu exista o victima, dar pe asamblu face mai multe victime. Asadar politia isi pierde legitimitatea de a lupta impotriva criminalitatii atunci cand aceasta legitimitate nu este acceptata de majoritatea. Astfel, rolul politiei nu mai este acela de a mentine ordinea, ci se transforma intr-un rol coercitiv. 

In Romania comunista politia colabora cu asa-zisa ‘securitate’. Securitatea putea sa abuzeze de puterea ei si putea  sa incalce proprietatea si sa perchezitioneze casele (un fel de stop and search echivalent cu cel de azi din Uk), sa aresteze si chiar sa persecute “oponentii regimului" fara un mandat de perchezitie. Pentru ca politia sa lupte impotriva criminalitatii, trebuie mai intai sa fie definit termenul de ‘criminalitate’ dar si puterea de actiune a politiei. De exemplu, secţiunea 1 PEACE Code a extins puterea de a opri şi de a căuta, dar aceasta trebuie să se bazeze pe o "suspiciune rezonabilă". Cu o înregistrare scrisă si un mic proces verbal, se rezolva imediat si aceasta dilema pur subiectiva. (Pur subiectiva deoarece sunt opriti mai multi straini si afroamericani decat caucazieni, vezi Home Office Statistics). În plus, PACE include secţiuni tinzând să mărească gradul de responsabilitate dat poliţie la modul general. Asadar in prevenirea criminalitatii, politia nu trebuie sa-si piarda legitimitatea simbolica in fata oamenilor, dar nici legitimitatea juridica. 

De multe ori insa, controlul social e legat de ordine sociala. Politia are un rol important in prevenirea criminalitatii asa cum se poate observa in teoriile cu privire la ‘routine activity’. Intensificarea patrulelor de noapte in anumite zone poate preveni substantial criminalitatea. Dupa cum am vazut mai jos, Scoala de la Chicago a elaborate o mapa a zonelor care prezinta un risc ridicat de criminalitate. Simpla prezenta a politiei poate intimida infractorul. Asadar, politia in prevenirea infractiunii trebuie sa-si exercite mai intai de toate forta simbolica, iar in ultima instanta sa uzeze de puterea coercitiva.

Intoarcerea la ‘vechile reguli’ in care rolul de a combate criminalitata revenea exclusive politiei a fost datorata si teoriei politc-economice a unui realism social dar si esecului de a raspunde concret impotriva cresterii infractionalitatii. Elaborarea de noi teorii sociale nu au adus un progres real. Criminologii si sociologii au preferat sa discute idei, sa conduca noi cercetari, fara insa a se decide asupra masurilor care trebuie luate. O caricatura dintr-un ziar infatiseza doi sociologi care privesc la doua benzi rivale de cartier cum isi sparg capetele cu niste bate din lemn. Cei doi specialisti imbracati in halate albe stau pe margine si privesc, iau notite constiincios in timp ce unul din ei constata: “se intampla exact asa cum am prevazut in studiul meu”. Asadar, Political Realism reevalueaza situatia din persepctiva intrebarii: ‘Ce functioneaza?' In termeni de politici aplicate imediat cu rezultate imediate. 

Am vazut asadar ca o putere prea mare data politiei poate afecta caile legitime de a actiona impotriva criminalitatii, avand un impact negative asupra imaginii institutiei si a democratiei. Pe de alta parte am vazut ca o putere prea mica poate sa intarzie deciziile care ar putea fi luate in prevenirea criminalitatii. Aceste decizii necesita un timp de reactie scurt, fara prea multa birocratie. De asemenea nu doar politia are rolul de a lupta cu criminalitatea. Criminalitatea este un fenomen complex din punct de vedere social, politic si psihologic. Principalul rol al politiei e sa mentina oridinea sociala si sa aplice legea. Pentru o buna functionare a institutiilor intr-un stat democratic, puterile in stat trebuie sa fie impartie. Altfel. rolul politiei se va transforma in acela de jandarm, de gardian opresiv. Orice actiune trebuie sa fie legitima. Consider ca politia trebuie sa mentina ordinea sociala, sa lupta impotriva criminalitatii, dar in acelasi timp sa-si cunoasca limitele si sa nu abuzeze de puterea pe care o are.

marți, 10 ianuarie 2012

Delincventa juvenila si responsabilitatea in fata legii.


Un recent raport al Natiunilor Unite indica faptul ca varsta la care un copil devine responsabil pentru fapte criminale sub 12 ani este in mod international inaceptabil. Varsta la care un copil raspunde penal in U.K. este de departe cea mai scazuta, nu doar in Europa, dar in intreaga Lume. 

Pentru a raspunde la aceasta intrebare e necesar sa fie definit mai intai termenul de copil dar si ce inseamna “responsabilitate” in acest context. Din start, intrebarea pleaca de la premiza ca, spre deosebire de matur, un copil este altceva. Difera copilul din punct de vedre sociologic, biologic, psihologic, politic, fata de omul matur? Are el puterea de a lua decizii si poate sa discearna intre bine si rau? Fara a raspunde la aceaste intrebari, n-am face decat sa sa reiteram vechia disputa dintre scoala pozitivista si scoala clasica: Este omul raspunzator pentru faptele lui criminale din moment ce exista determinism? Iata cateva dileme la care vom incerca sa raspundem in acest post.

Conform Group of Specialist on Child-Friendly Justice (December 2009:12) ‘ copii sunt toti care nu au implinit inca varsta de 18 ani'. Aceasta varsta este aleasa arbitrar si nu poate fi confundata cu varsta la care un copil poate raspunde pentru faptele sale si nici cu stadiile de dezvoltare ale fiecarui copil. Trebuie sa stim de la inceput ca varsta la care un copil poate raspunde in istanta in Anglia si Tara Galilor incepe de la10 ani, (8 ani in Scotia) fixata de  Children and Young Persons Act 1963. Cand implineste 10 ani,' copilul este supus dispoziţiilor de drept penal  în acelaşi mod ca şi adulţi." Responsabilitatea criminala  se refera la varsta de la care un copil poate fi arestat, judecat, si daca e gasit vinovat poate primi o sentinta judecatoreasca." (Bandalli, S., cited in Goldson, B., 2008) 

Din punct de vedere biologic este evident ca exista o diferenta intre copil si matur. Copilul este lipsit de aparare si de forta. El are nevoie de protectie. Asa cum aceasta diferenta este atat de  evidenta intre barbat si femeie, atat de evidenta este si intre copil si matur. Aceasta diferenta de forta determina relatia victima-agresor. In statistici cu privire la victime observam ca femeile, batranii si copii (darorita lipsei fortei fizice) sunt cei mai predispusi abuzurilor, violentei si victimizarii. The 2008 Mori Youth Survey (Phillips, 2009:7), arata ca  ‘ 51% dintre tinerii (care au comis o infractiune) cu vaste cuprinse intre 11 si 16 ani au fost o victima a unei agresiuni in ultimile 12 luni’. Insa, copilaria este inteleasa ca o constructie sociala, 'diferita de imaturitatea biologica, si apare ca un component specific cultural in cele mai multe societati.  (Bandalli, cited in Goldson, 2008)

Din punct de vedere politic, este evident ca nu se poate vorbi de egalitate politica din moment ce copiii sunt lipsiti de ‘dreptul la vot’. Acest lucru se intampla si datorita faptului ca cei maturi ii privesc pe copiii ca fiind imaturi, inapti de a lua decizii importante. Acest fapt, dupa cum vom vedea mai jos, intra in contradictie cu principiul  ca un copil la 7 ani este matur din punct de vedre cognitiv, ca este o fiinta rationala, stie sa aleaga intre bine si rau (Piaget, 1964).

Din punct de vedere sociologic un copil devine matur atunci cand are puterea de a intelege complexitatea mediului in care traieste. Cu alte cuvinte, cand copilul este inzestrat cu rationalitate stiintifica, cand gandirea nu se mai bazeaza pe experienta, ci devine o gandire logica, a priori (in termeni Kantieni), atunci copilul este matur din punct de vedere sociologic.  Abia atunci el are puterea sa discearna intre bine si rau fara a mai experimenta raul. De exemplu, daca un copil se arde, atunci el invata din propria experienta ca nu e bine sa pui mana in foc. In termeni Kantieni, aceasta este o experienta sintetica a posteori, caci sporeste cunoasterea care provine direct din experienta. Dar daca mama ii va spune copilului nu pune mana ca te arzi, aceasta e o experienta sintetica,a priori. Ea sporeste cunoasterea, dar cunoasterea nu vine pe baza experientei (Kant, 1998:282). Abordarea sociologica este strans legata, dupa cum vom vedea mai jos, de teoria limbajului, mai precis de semiotica, dar si de teoria cognitiva.
Din punct de vedere psihologic, majoritatea copiilor, spre deosebire de adulţii, gândesc în imagini. Acest tip de gândire pare a fi specifică populaţiilor primitive (Werner, 1948). Cuvintele folosite de aceştia indică o preferinţă pentru imagini mai degrabă decât pentru categoriile generale. Rareori întâlnim termeni generali, iar majoritatea cuvintelor evocă imagini specifice. Copiii, în lipsa gândirii abstracte, care permite analiza a realităţii ca entitate exterioară, percep întreaga lume ca fiind însufleţită şi plină de emoţii. Această modalitate de a percepe realitatea se numeşte percepţie fizionomică, copiii experimentează lumea neînsufleţită în termenii forţelor şi emoţiilor pe care le resimt ei înşişi (Werner, H., 1948).

Din punct de vedere cognitiv, Piaget (1964:35) considera inteligenţa ca fiind o caracteristică generală a fiinţelor vii cu o capacitate de adaptare la mediu şi la modificările acestuia. Inteligenţa se dezvoltă în etape bine definite (stadiile dezvoltării intelectuale) care sunt identice la toţi indivizii. În fiecare stadiu, copilul învaţă noi forme de comportament şi îşi dezvoltă gândirea. Fiecare stadiu este caracterizat de capacităţi cognitive diferite ceea ce îi permite să înveţe şi noi forme de comportament. Deşi unii copii pot fi mai bine pregătiţi, trecând de la un stadiu la altul mai rapid decât alţii, stadiile de dezvoltare au aceeaşi succesiune.

Pe scurt, Piaget (1964:34) considera că există o legătură între nivelul raţionamentului cognitiv al unui copil şi percepţia sa asupra a ceea ce este corect sau greşit. Aceasta idee este sustinuta si de unele teorii criminologice. David Farrington (2007:608) in Childhood Risk Factors and Risk-Focused Prevention spune ca ‘ o inteligenta scazuta este un important indice in a prezice infractiunea, si poate fi masurata foate devreme in viata. O intelingenta scazuta masurata la varsta de 3 ani este un indice semnificant in a prezice criinalitatea la varsta de 30 de ani in statisticile oficiale' .Deseori infractorii au un iq mediu de 88 la varsta de 3 ani, in timp ce non-infractorii au un IQ de 101.

Un stidiul facut de catre ceei de la Cambridge, asupra legaturii dintre dezvoltarea limbajului si infractionalitate, arata ca (Farrington, 2007:608) ‘ un sfert din baietii care au o nota de 90 sau mai putin la testul non-verbal la varsta de 8-10 ani au fost acuzati de o instanta, de doua ori mai mult decat ceilalti. Daca exista o corelatie atat de stransa intre criminalitate si procesul cognitiv, se pune intrebarea: la ce varsta e sufficient de dozvoltat un copil din punct de vedere cognitiv pentru a raspunde pentru faptele sale in instanta?

Copilul va continua să utilizeze abilităţi senzorio-motorii pe tot parcursul vieţii, dar stadiul următor, cel al gândirii pre-operaţionale, este marcat de o schimbare majoră, gândirea avansează rapid către un nou plan, cel al simbolurilor (incluzând imagini şi cuvinte). În perioada pre-operaţională, gândirea copilului este nesistematică şi ilogică. În jurul vârstei de 7 ani, la începutul operaţiilor concrete, ea devine organizată şi logică (Piaget, 1964). Achiziţiile importante ale acestor perioade sunt: dezvoltarea activităţii simbolice, raţionamentul ştiinţific, etc.

Copiii încep să folosească simboluri atunci când utilizează un obiect sau o acţiune pentru a reprezenta ceva absent (Ginsburg,1988). Unii psihologi consideră că, pe măsura ce stăpânesc mai bine limbajul, copiii învaţă să gândească mai logic, limbajul stând la baza apariţiei categoriilor conceptuale (Brown, 1965). Conform lui Kehily, (2004:89) ‘Limba este vazuta ca un vehicul simblicLanguage is treated as a symbolic vehicle care transportă gândire şi ajută la dezvoltarea conceptelor şi a unui sistem semiotic, care transportă gândire şi ajută la dezvoltarea conceptelor şi a unui sistem semiotic.

In criminologie, teoria cognitiva este validata de statistici. Un numar semnificativ de minori care au ajuns sa incalce legea au probleme de comunicare, de adaptare. Iata raportul Department of Health din Londra (Soruce: Believe in children, www.barnardos.org.uk) : ‘60% dintre copiii delicventi aveau deficiente de vorbire, limba ori comuicare, 24% aveau dizabilitati in a invata, 18% sufereau o forma de depresie, 10% aveau probleme de anxietate, 5% aveau simtome psihopate.'60 per cent have signifi cant speech, language or communication diffi culties, 24 to 30 per cent have a learning disability, 18 per cent suff er from depression, 10 per cent have anxiety disorders, 5 per cent have psychotic-like symptoms.’

Exista o legatura stransa intre acesti copii cu probleme si mediile din care provin. In familiile cu un numar mare de copiii, familiile cu un venit minim, cu parintii despartiti, provenind din clasa de jos, exista un grad ridicat de criminalitate. Fiecare tip temperamental este caracterizat de nevoi sociale diferite şi se manifestă diferit în funcţie de mediul cultural. Acest mediu intervine şi modelează fiecare individualitate. Limbajele variază considerabil de la o cultură la alta, (Chomsky, N., 1972) iar limbajul pe care îl învaţă un copil depinde de cultura în care este crescut. Iata dar de ce acesti copii desi traiesc printre noi, ei de fapt se afla intr-o "alta lume" care este diferita de "realitatea" noastra, apartin unei subculturi.

Realitatea nu poate fi separata de mediu social.  Iata O suma de indici care sunt corelati cu delicventa: incredere personala scazuta, parinti criminali, atasament fata de 'familie', modele antisociale, impulsivitate,  timp liber, pedeapsa, autoinvinovatire, socializare, etc . Asadar exista un determinism psihologic, dupa cum am vazut mai sus, dar si unul social. Din moment ce exista determinism nu putem vorbi de libertate de alegere. Copilul nu creste intr-un mediu abstract, al ideilor si al dezbaterilor publice, copilul creste in familie, iar familia este raspunzatoare pentru cresterea lui. Daca din punct de vedere cognitiv este apt sa inteleaga binele si raul, atunci numai intr-un mediu sanatos aceste valori pot capata sensul dorit. Copii nu sunt pe deplini autonomi si sunt putine domenii de drept şi politici care să le permită să ia decizii pentru ei înşişi, în special sub vârsta de 14 ani. (Goldson, B., 2002:1-3)

Daca din punct de vedere  cognitiv-psihologic copilul este apt sa intealeaga complexitatea lumii abstracte, din punct de vedere biologic este imatur, politic nu are drepturi, si sociologic este determinat, atunci vom incerca sa privim problema din punct de vedere pragmatic. Este criminalizarea copiilor un lucru benefic pentru societate? Sunt ei reintregrati? Daca da, in ce procent? Ce spun statisticile? 

Principalul argumentul pragamatic în favoarea mentinerii varstei responsabilitatii penale este faptul ca pedeapsa are rolul de a multumi moral victima, recunoscând prejudiciul cauzat comunitatii cu scopul de a preveni un comportament criminal în continuare (Goldson, 2008). Asadar rolul pedepsii este: 1. Descurajare, 2. Reforma si 3. Pedeapsa. Conform cu Edwin Surtherland (1974:335), pedeapsa este probabil cea mai veche justificare conform careia un infractor trebuie sa primeasca ceea ce merita.’Acesta idee implica zicala "ochi pentru ochi si dintre pentru dinte' formulata 1875 de ani inaintea erei nostre in codul lui Hammurabi. Din punct de vedere practic criminalizarea are un efect invers, nedorit. Criminalizat copiii de 10 si 11 ani de crime mai putin serioase si pedepsindu-i, pe viitor va creste probabilitatea ca ei sa comita crime mai grave, sau se persiste in incalcarea legii. (Believe in children, www.barnardos.org.uk)

Un recent raport al natiunilor unite (United Nations Committee on the Rights of the Child 2007) indica faptul ca varsta la care un copil devine responsabil pentru fapte criminale sub 12 ani este in mod international inaceptabil. Varsta la care un copil raspunde penal in U.K. este de departe cea mai scazuta, nu doar in Europa, dar in intreaga Lume(Muncie and Goldson, 2006:7). Comitetul este profund ingrijorate in privinta riscului mare de recidivare in U.K.76% dintre copiii eliberati din Youth Offender Institution au recidivat in ultimul an, ceea ce inseamna ca rolul pedepsei (de descurajare si reforma) nu este justificat. Un alt argument impotriva criminalizarii copiiilor ar fi acela ca rata ridicata a celor care recidiveaza se datoreaza si autoinvinovatirii. Copilul incepe sa creada ca este un criminal, si isi asuma rolul ca atare.  Un copil care este criminalizat de la o varsta frageda, este mult mai dispus sa devina criminal in urmatoarea perioada a vietii. 

Privind mai departe, majoritatea copiilor antisociali nu devin criminali. Privind inapoi, majoritatea copiilor criminali au fost antisociali (Smith, 2006:652). Orice proces de socializare si de integrare este acceptat abia dupa ce e pus negarii. Adolescentul intra in rand cu oamenii incepand mai intai prin a nega. In toate tarile adolescentii comit mici crime, dar nu sunt criminalizati pentru asta. Conform Ministry of Justice (2010) Criminal Statistics England And Wales 2008 (published 28 Jan 2010) au fost 5,671 copii cu varsta cuprinsa intre 10 si 11 ani care au primit o atentionare din partea Curtii. Dintre acestia doar trei au comis crime suficient de serioase pentru a fi inchisi.

Chiar daca din punct de vedere cognitive copilul are puterea de a intelege termini abstracti si poate chiar sa discearna intre bine si rau, nu are insa si experienta necesara de a judeca obiectiv. El poate fi influentat de familie, de mediu, de prejudecati, de ideologii, etc. Criminalizarea nu e o solutie pe termen lung. Asadar ar trebui sa ne focalizam atentia pe integrarea copilului in societate si pe intelegerea lui. Problema insa e mult mai adanca si priveste idealul nostru despre cum trebuie sa fie o societate. Faptul cum ne purtam cu copiii nostri, va reflecta imaginea noastra in societate.