cu 10 sfaturi mai putin...

Citeam niste sfaturi de una zi publicate pe facebook. 10 motive sa iti mearga bine. 10 lucuri pe care trebui sa le sti ca sa...10 lucrui pe care sa Nu le spui unui om depresiv. Bineinteles ca sunt utile sfaturile, dar cui? Pentru ca m-am tot gandit, de unde nevoia asta de a spune si de a da sfaturi? In acest post nu am sa discut aceasta dilema din perspectiva psihologica, pentru ca ar bate la ochi si nu as vrea sa ma pun rau cu nimeni, dar am sa incerc o interpretare filosofica.

De exemplu: Sunt fericit pentru ca...Da, dar tu confuzi cauza cu scopul. Aici se afla eroarea. Pentru ca sunt fericit...asa trebuie sa inceapa orice sfat din cele 10. Si atunci, e un nonses sa mai dai sfaturi, deoarece numai cine e in starea de fericire poate sa alerge, de exemplu. Dar oamenii destepti si pozitivisti spun: alearga ca sa fii fericit. Iata dar, alergarea este o categorie exterioarea fericirii. Ca cinva sa primeasca un sfat, el insusi trebuie sa se afle in interiorul categoriei. Da, e greoi limbajul, dar v-am spus ca e o abordare filosofica, pentru oameni destepti.

Sa plecam de la categoria interioara: Fericirea. Pentru ca scopul este fericirea, si numai un scop poate sa fie in interiorul unei categorii. Deci, e adevarat ca sfatul vine de pe o categorie interioara, asa cum e normal, dar tot atat de adevarat este si faptul ca nu are nici un efect, pentru ca celui care i se adreseaza aceste sfaturi, se afla in afara categoriei. Mai simplu spus: te intelege, dar nu pricepe! Ca sa priceapa, va trebui sa dea sfaturi, caci numai din postura de sfatuitor este pe aceeasi lungima de unda cu tine.

Iata dar de ce cartile pozitiviste se adreseaza de fapt unui public tina ales gresit din prima, daca nu cumva tot oamenilor de succes. Niciodata un ratat nu va cumpara o astfel de carte cu 10 sfaturi despre o cariera de succes. Se intampla insa ca prin minune, sau revelatie, sau intamplare, caci nu pot pune pe seama cuiva acest lucru,  un om sa faca acest salt, si sa devina el insusi un sfatuitor. Isi da seama ca e fericit. Apoi se uita la cauze. Uite ca  alearg, mananc sanatos,ma trezesc dimienata si muncesc cu sport. Bineinteles ca aceste sfaturi nu sunt general valabile. Nu asta conteaza. Insa el merge pe firul cauzelor pana la sursa, si confunda sursa cu cauzele. Fericirea cu categoriile ei.

Acelasi lucru se aplica si cand vine vorba de estetica. Criticul, care ia locul sfatuitorului confunda Frumosul cu categoriile lui: proportionalitate, perspectiva, estetica etc. Caci aceste categorii sunt atribuite din exterior. Numai artistul traieste experienta frumosului, si numai el poate vorbi despre arta sa, caci asta face cand picteaza, vorbeste despre Frumos. Se opreste si se intreaba cand nu mai are nimic de spus. Este oare acest tablou frumos? Si asa reia drumul de la scop la cauza, si in cele din urma scrie o carte. Dar cartea nu are nimic de-aface cu Frumosul. Caci ea se afla in afara categoriei, ea nu este Opera de Arta.

Asadar, daca au impresia ca prin sfaturile lor, cele 10, au impresia ca exprima frumosul, sau ca aduc fericirea, sau succesul, se inseala. Acestea sunt judecati aposteori. Venite in urma experientei. Si Istoria functioneaza la fel. Unii istorici cauta sa vada in Evenimentul Istoric, cauzele si efectele. Nici macar cel care a trait acele evenimente nu se poate afla in interiorul categoriei, pentru ca el ca observator se schimba, e altul. Iata dar de ce nici din Istorie, nici din cartile de succes, nici din biografii, nici cu sfaturi nu se poate invata cum sa traiesti. Numai in traire te afli in interiorul categoriei. Numai asa se poate cunoaste si se poate experimenta. De aceea artistul cunoaste mai mult decat fizicianul, pentru ca el nu se intoarce inapoi pe urma lasata de creatie.

p.s. Cand tristetea urmareste cauzele, atunci ea devine nevrotica. Cand fericirea urmareste cauzele, atunci e deja pierduta. Altfel, toti avem dreptul la fericire si la tristete in aceeasi masura.

despre mitul eficientei 2

In societatile capitaliste exista aceasta paradigma a eficientei. Si este buna pana intr-o anumita masura. Insa, aceasta eficienta devina salbatica atunci cand, dupa un studiu de fezabilitate, tranformam un parc din capitala, de exemplu, intr-un spatiu comercial. Bineinteles ca parcul nu produce nimic. Nu e eficient. Ba din contra, se aloca bani de la buget pentru a intretine spatiile verzi. Pe cand un spatiu comercial aduce bani la bugetul local. Acesta este sofismul eficientei. Ce e grav, ca ii pacaleste pe cei mai rationali dintre noi.

Dar iata ca in lume exista doua tipuri de oameni. Unii care traiesc subiectiv, pentru care eficienta nu se masoara in bunuri, in imboile si in bani. Omul nu-i doar un individ pragmatic. El nu produce mai mult decat consuma dintr-un instinct de conservare. Ci din contra, omul e risipitor. El face poezie si arta, care nu-i profitabila. El e sentimentalist. Porneste razboaie intre natiuni pentru o fata, furata din haremul Imparatului. Cei din prima categorie nu ii va intelege pe cei din urma, care spun ca e mai bine sa construiesti cel putin cu o biserica mai mult decat un spital. E o gandire eficienta? 

Ratiunea este paguboasa fara sentimente, cum sentimentele pot naste monstri fara ratiune. Aceasta eficienta este gandita dihotomic, desi ele fac parte dintr-un tot unitar. Pentru ca eficienta  e doar mijlocul prin care si unii si altii spera sa devina fericiti. Problema e cand mijlocul se substituie scopului. Atunci avarul strange bani pentru bani. artistul face arta pentru arta, iar politicianul face politica pentru politica. Banii sunt pentru a cumpara dreptul la timp, arta se face pentru fiintarea omului, iar politica pentru societate.